Din lumea celor urâţi

Suntem atât de îngăduitori cu frumuseţea, şi atât de cruzi când ne confruntăm cu opusul ei. Şi urâţenia poate avea estetică şi farmec, prin lentila potrivită. Şi încerc să-mi repet asta, negociez cu propria mea umanitate de fiecare dată când mă confrunt cu cea mai mare fobie de care sufăr.

Ne e atât de uşor să slăvim frumuseţea, să atribuim calităţi precum puritate, candoare, generozitate, onoare sau ghiduşie oamenilor care sclipesc ca o monedă nouă, radiază sănătate, tinereţe şi simetrie. Sunt cei care au câştigat loteria genetică. La fel de uşor ne e să ne imaginăm lucuri urâte despre cei care au pierdut-o. Discriminăm cu cruzime. Chiar şi eu mă fac vinovată de asta. Şi nu ştiu dacă acest lucru se întâmplă pentru că cei care nu sunt înzestraţi de natură sunt mai frustraţi (drept urmare, mai răutăcioşi) sau pentru că îmi este mult mai uşor să trec cu vederea greşelile oamenilor frumoşi.

Dar, hai să uităm o secundă de rasa noastră. Să vorbim despre fiinţele care ne înconjoară şi pentru care aplicăm acest dublu standard. Mâncăm purceii, adorăm căţeii. Stârpim şobolanii, chinuim şoarecii prin laboratoare, dar alintăm hamsterii. Porumbeii sunt o delicatesă, dar ne dorim papagali de companie, pentru că sunt, pur şi simplu, păsări exotice. Adulmecăm narcisele, devorăm salata. Ne jucăm cu gărgăriţele, omorâm gândacii. Şi nu doar pentru că ne invadează, am văzut mulţi oameni care fac asta aşa, cu un sentiment de satisfacţie. Da, e adevărat, noi suntem prădătorul suprem. Dar într-o ecuaţie de sacrificiu, împărţim mereu dreptatea raportându-ne la urâţenie versus frumuseţe.

Apropo de gândaci. Ei reprezintă cea mai mare fobie de care sufăr. Repulsia pe care o simt faţă de aceste creaturi e viscerală și e atât de puternică, încât aş fi în stare să mă urc pe pereţi ca bau-baul din filmele horror japoneze când dau de ei. Mă înspăimântă în special acele specii mari, care au devenit mutante din cauza insecticidelor sau a altor chimicale, și arată ca niște gândaci de bucătărie sub lupă. Nu vreau să îi văd, nu vreau să îi omor… până şi sunetul de floricele pe care îl face carapacea lor keratinoasă când sunt striviţi îmi face rău. Câteodată mi-aş dori să nu existe.

Când am contact cu un gândac, chiar şi de la trei metri distanţă, mă văd nevoită să negociez cu propria mea umanitate pentru a mă calma. „E doar urât. O să treci pe lângă el şi o să fie ca şi cum nu ar fi fost. Nu face rău nimănui. E doar urât.” Mulţi ani am încercat să-mi înving fobia cu acest discurs, dar e înfiptă foarte adânc în subconștientul meu. Recent, am văzut un documentar care mi-o poate explica, oarecum. Bine, e o ipoteză cu bătaie lungă. Dar…

Am aflat dintr-un episod al documentarului Cosmos despre era devoniană, înainte de domnia dinozaurilor, când pădurile erau înalte, nesfârşite, mamiferele mici, iar insectele uriaşe. Teoria spune că era o atmosferă extrem de oxigenată, de aceea insectele creşteau foarte mari (un miriapod avea cam doi metri). Acest lucru nu se mai poate întâmpla vreodată, pentru că insectele nu au plămâni, ele îşi oxigenează organele vitale prin învelişul exterior. Iar după ce un vulcan apocaliptic a poluat atmosfera, care nu va mai fi niciodată la fel de bogată în oxigen, insectele uriaşe au pierit, odată cu 94% din speciile acelei epoci. Din acest dezastru au prosperat nişte mamifere mici, din care am fi rezultat şi noi, miliarde de ani mai târziu. Acum ştim că avem în ADN-ul nostru amintiri ancestrale, la fel şi frici. Cred că îţi imaginezi unde vreau să ajung. Strămoşii de acum miliarde de ani au fost vânaţi de insecte. Îmi place să cred că ăsta e motivul pentru care îmi e frică de ele. Să nu dau vina pe așa-zisa urâţenie.

Odată mergeam pierdută pe Calea Victoriei cu ochii în iPhone, când îmi scapă din mână, chiar lângă un gândac foarte mare – acel gen de dihanie care m-ar convinge să evadez pe Marte. Dar pentru că, totuşi, era vorba de telefon, am făcut un pas înainte. Gândacul lucios s-a catapultat de-a dreptul într-o crăpătură de stâlp de telegraf. Aşa greu cum era, frica l-a animat să sară! Şi îl înţeleg. Mulţi oameni omoară gândacii chiar şi atunci când aceştia îşi văd de treaba lor. Doar pentru că pot. Şi doar merită, nu? Sunt urâţi. Disperarea insectei hidoase m-a înduioşat. Şi am negociat cu umanitatea mea să mă calmez, să-mi ridic iPhone-ul şi să merg mai departe, fără să mă gândesc că ar putea să iasă şi să mi se urce repede-repede pe mână. Apoi mi-am amintit nişte versuri de Elena Farago, demult uitate:

„De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Şi-mi place să mă joc și mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!”

Foto: Andreea Goia

kisss lavinia gogu

There are 2 comments for this article
  1. Leyla March 31, 2016 10:53 am

    Inteleg perfect cum te simti fata de gandaci… si eu sunt la fel. Doar citind randurile mi s-a facut pielea de gaina. Good job :*

    • Lavinia Gogu March 31, 2016 11:45 pm

      Nu pot spune ca ma bucur, sentimentul e groaznic 😀 dar e singura explicatie la care m-am putut gandi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

three × 1 =