3 tragedii de beauty care m-au făcut să plâng. Și ce am învățat din ele.

Pentru că oricine poate avea o scăpare, un eșec sau un moment de nebunie temporară, nu voi da nume sau adrese, însă mărturisesc că dincolo de pozele selectate cu grijă pe care le-am postat pe social media, încercând atâtea servicii din domeniul frumuseții, am avut parte și de tragedii. 

Mai sprâncenată ca niciodată

Eram pe masa de cosmetică a unui salon fancy încercând un tratament facial. Cosmeticiana era talentată, avea mâini magice, iar produsele miroseau divin. Mă relaxasem atât de tare încât parcă și visam ceva, când aud întrebarea: “Vrei să îți vopsesc sprâncenele? Sunt cam blonde” Pfff. Se mai pune problema? Normal că vreau! De fapt, chiar cred ca nu as fi vrut să se termine prea curând ce se întâmpla acolo. Esteticiana avea mâna ușoară, iar muzica de Radio Romantic ce susura discret îmi promitea un final fericit. Când sunt anunțată că se îndepărtează vopseaua, mi se aduce o oglindă, cu un gest ceremonios. În prima secundă nici nu m-am recunoscut, credeam că e o variantă mai spălăcită a Fridei Kahlo. Aveam sprâncenele ca pana corbului. Și, colac peste pupăză, erau infinit mai groase. De unde??? Eu credeam că am trei fire?! “Păi ți s-a colorat și puful blond!” Primesc un răspuns triumfător. Pentru o secundă am avut senzația că mă sufoc, apoi lacrimile au început să curgă șiroaie. Nu putem să ies așa pe strada, iar zâmbetul optimist al cosmeticianei mă făcea să cred că am intrat în Zona Crepusculară. “Sunt blondă, nu pot să am sprâncenele negre. Putem să le vopsim mai bej? Vă rog, ce se poate face?” Aud că, din păcate, vopseaua se ia doar în timp, însă dacă le pensează cu grijă, vor fi mai puțin stridente. Am ieșit de acolo arătând ca o vrăjitoare tristă. Și am avut sprâncene lungi, subțiri și negre încă vreo două săptămâni după incident.

Lecție: Nu ai cum să fii bun la toate. Nici tu, nici persoanele care lucrează în servicii. Când vine vorba de sprâncene, lasă-te pe mână unor specialiști care s-au nișat în acest domeniu. Și comunică-le din timp și cu multă claritate ce rezultate îți dorești.

Încă puțin…

Acum ceva vreme, îmi stătea grozav cu breton. Asta era prin liceu. Într-o bună zi, plină de nostalgie și dor, am decis să-l tai din nou. Înarmată cu o poza (de-a mea, evident, nu de-a vreunei celebrități) am pornit spre un salon unde am înțeles că e un baiat care tunde bine. Eram super-entuziasmată! Deja mă vedeam cu alură de Bardot colindând prin Gaia. Mă rog, revenind la realitate, hairstylist-ul mi-a tăiat bretonul, dar nu semăna deloc cu ce-i arătasem în poză. Cumva, era mult mai lat și un pic mai subțire, îmi făcea fața să pară pătrată. “Nu arată chiar ca în poză…”, miorlăi încet, plină de amărăciune. “Nu-i nimic, mai tăiem un pic și o să fie OK”. Și a mai tăiat, dar tot nu era OK, ar fi zis un narator care ar fi privit scena. “Încă puțin și o să arate ca în poză”. Realitatea e că tunsoarea mea se îndepărtase cu racheta de bretonul din poză, și deja părea că am un castron în cap. Nodul din gât devenea din ce în ce mai greu de potolit pe măsură ce se mai tăiau șuvițe. Deja, jumătate din tot părul din cap stătea retezat pe frunte. Am încercat să mă stăpânesc, însă abia în momentul în care am strâns ochii și am început să plâng am recunoscut și față de mine că eram ciuntită de-a binelea. “Încă puțin?”, mă mai întreabă stilistul, sfios. “Nu, hai s-o lasam așa!”, am zis prinzând viteză.

Lecție: Pentru că am fost nevoită să-mi prind bretonul cu un cleștișor câteva luni bune, am descoperit că merge și așa. Însă lecția veritabilă pe care am distilat-o este că ne schimbăm constant, nu are rost să pornim în căutarea coafurilor pierdute, ci ar trebui să lăsăm trecutul acolo unde e. Măcar să încercăm lucruri noi, pentru că ghinioane legate de păr poți avea oricum de fiecare dată când îți schimbi culoarea, tunsoarea sau hairstylistul.

 

Prima dată

Prima dată nu se uită niciodată. Țin minte cu ce emoții am plecat pentru a încerca pentru prima oară în viața mea laserul în scop de reîntinerire. Cred că am citit despre asta zile întregi și toată noaptea m-am uitat la poze de tip înainte/după. A fost aplicată o cremă cu efect anestezic, apoi tratamentul în sine a a pișcat și a usturat, dar nu sufiecient de tare încât să mă las descurajată, doar se știe de când lumea că baba suferă la frumusețe. Aveam doar 25 de ani, însă nu aș fi refuzat nici măcar atunci un ten mai proaspăt și mai radios, doar știm că se poate! Uită-te numai la poze cu tine de acum cinci ani (indiferent ce vârstă ai avea) și vei înțelege la ce mă refer. După tratament, medicul mi-a menționat în treacăt: “Vezi, să te dai și tu cu SPF”. Probabil că m-am dat, dar nu cu multă religiozitate. Dacă eram eu medicul, aș fi țipat la mine: “Dacă cumva nu folosești SPF 50 zilele astea la fiecare câteva ore, te vei alege cu pete pigmentare!!!”. Ceea ce s-a și întâmplat. Și mi-am dat seama cât de grav am comis-o abia când m-a întrebat fratele meu dacă mi-au ieșit pete de la ficat. Acela a fost declicul, și așa s-a dezlănțuit iadul.

Lecție: Un medic bun are zeci de pacienți pe zi, ceea ce poate fi extenuant, deci poate omite să-ți explice niște lucruri. Atunci când îți faci un tratament e și de datoria ta să ceri toate detaliile, să înțelegi bine riscurile și să urmezi cu strictețe toate indicațiile. Ce am mai aflat e că și când vine vorba de tratamente estetice, ‘cui pe cui se scoate’, pentru că am făcut un alt tratament cu alt laser la alt medic, iar pielea s-a uniformizat din nou, ca și cum n-aș fi trădat-o niciodată.

be the first to comment on this article

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

13 − eight =