It’s not #metoo. It’s you!

 De când a izbucnit scandalul cu Harvey Weinstein, zeci de actrițe și-au spus propriile povești despre hărțuire sexuală.

Apoi, încurajate de exemplul lor, milioane de femei au început să facă confesiuni publice despre diverse situații în care s-au simțit jenate, dominate și umilite. Am citit pe wall-ul meu chiar și istorisiri de la băieți care au fost abuzați (de pradatori de sex masculin). Am fost oare surprinsă să aflu că aproape fiecare suflet de femeie pe care îl cunosc a fost traumatizat într-un fel sau altul de o astfel de întâmplare? Deloc.

Noi știm prin ce trecem și e considerată o chestie atât de banală încât, de multe ori, nici nu o mai menționăm. Dar asta nu înseamnă că nu ne afectează.

Zilele astea nu m-am simțit deloc tentată să-mi scriu perspectiva lăuntrică despre cum, când aveam vreo 12 ani, a trecut pe lângă mine un om în toată firea care mi-a atins un sân ca din greșeală, deși eram de mână cu mama. Despre cum recent, o dubă cu polițiști mascați m-a urmărit preț de câteva stopuri țipând obscenitați despre ce mi-ar face. Sau cum m-a hărțuit un medic ginecolog în timpul unei consultații (!). Și astea sunt doar primele chestii care îmi vin în minte, lista e deschisa…

Dar oare de ce confesiunea nu îmi aduce consolare?

Desigur, valul de declarații este empowering pentru noi pentru că astfel se mai reduce stigmatul aferent poziției de victimă, dar atâta timp cât nu facem nimic mai mult decât să empatizăm una cu alta, îmi e teamă că tot acest domino de confesiuni va rămâne un fenomen de care vom uita mult prea repede. Citiți doar puzderia de comentarii care acuză victimele că sunt hipersensibile, că nu înțeleg glume, că exgerează sau că vor atenție… E revoltător, dar e realitatea societății în care trăim. Și ce mă doare e cel mai tare e că uneori aceste comentarii sunt postate de alte femei. Pentru că da, în multe dintre cazuri, nici măcar suratele nu vor să solidarizeze cu o persoană abuzată, ca și cum ar fi o boală contagioasă.

Am senzația că noi, cei care înțelegem măcar conceptul de hărțuire (precum și cel de încălzire globală, reciclare, meritocrație etc) suntem o pătură infimă, chiar transparentă. Și da, cred că putem întoarce cărțile, putem schimba paradigma, dar numai dacă nominalizăm agresorii și dacă îi obligăm să-și asume faptele. Trebuie penalizați, și nu doar cu amenzi, ci trebuie respinși de societate, ca în Statele Unite unde există o listă de sex offenders.

Poveștile emoționate nu mișcă nici un milimetru oamenii care se hrănesc cu durerea, traumele, disconfortul și jena altora – pot doar să le aducă satisfacție. Mi-aș scotoci memoria de fiecare detaliu grotesc al agresiunilor de care am avut parte dacă asta i-ar face pe indivizii respectivi să se simtă jenați, umiliți, abuzați. Altfel, poveștile astea nu ar trebui să fie despre noi, despre tine, despre mine…

Pentru că It’s not #metoo… It’s you!

Ginecologul, pe care deși l-am reclamat la clinică, probabil că nu a pățit nimic. Mascații, cărora faptul că le-am arătat degetul mijlociu li s-a părut chiar amuzant. Pedofilul, căruia deși i-am spus “pardon?”, cu un ton nedumerit, în loc să își ceară scuze, m-a înjurat, spre șocul mamei mele care nu observase faza.

Lipsa de consecințe ale acestor agresiuni poate fi mai traumatizantă decât actul în sine.

#ItsThem