Declarația e un șoc pentru mine, în primul rând pentru că, indiferent ce ar face în viața ei privată, ea este un model pentru adolescente și are un gen de responsabilitate. E una dintre cele mai urmărite femei din lume, capitalizând  de pe urma imaginii cu propriul brand de cosmetice, și cred că nu e deloc etic să spună astfel de bazaconii – va fi autoarea morală a îmbătrânirii premature a multor fete. Iar în al doilea rând, pentru că sunt șanse mari să mintă de îngheață apele. Dacă nici Kim Kardashian nu poate să facă rost de un make-up artist la orice oră din zi și din noapte… Hai să fim serioși!

Apoi, mi-am amintit ceva interesant. În cartea ei, Confessions of an Heiress (și da, am citit așa ceva, eram mică), Paris Hilton spunea că doarme purtând fond de ten, pentru că “să ai o piele perfectă e un drept”. Ghici cine s-a gândit să-și exercite acest drept? Însă justificarea nu a ținut la mama, care s-a oripilat de aspectul fețelor mele de pernă, iar moftul a durat doar vreo trei zile. Atunci când ești adolescent, tot ce zboară se mănâncă, și oricum nu învățăm din teorii, ci prin puterea exemplului – în cazul meu, de la Paris. Și când mă gândesc că în ziua de azi nu m-am dus nici măcar până la Nuba să o văd live.

Oricum, chiar și în anii 2000, declarația moștenitoarei a făcut ceva vâlvă, și hai să ne amintim cine a fost interna lui Paris Hilton?! Nimeni alta decât Kim Kardashian. Kim a lansat un sex tape dupa Paris, a devenit famous for being famous după Paris, de ce nu ar fi rupt și acum o filă din cartea maestrei pentru a lansa vreo mascara waterproof, vreun produs nou în gama KKW Beauty. Sau măcar de dragul controversei.

Dar știi care ar fi, până la urmă, cea mai tristă variantă dintre toate? Mi-o imaginez pe Kim dormind iepurește toată noaptea, cu frică să nu-și strice machiajul. Mi s-ar părea o formă de tortură. Asta am gândit și cînd am văzut scena aia din filmul Memoriile unei gheișe, când Sayuri trebuie să doarmă nemișcată pe un dispozitiv, să nu-și strice coafura. Și nu m-aș priva de plăcerea de a-mi afunda fața în pernă, de a-mi atinge tenul, de a-l hidrata sau de a avea REM-uri multe și dese pentru nici… un număr de like-uri.

De fapt, povestea un make-up artist celebru de la noi că au fost cazuri când trebuia să plece din țară și a machiat mirese cu o zi-două înainte. Aceste femei au dormit pe jumătate până în ziua nunții, doar pentru că se încăpățânau să fie machiate de el. Deci iată că ce zice Kim K e atât posibil cât și probabil. Însă cel mai frumos machiaj e unul fresh. Și același lucru îl pot spune și despre ten.

Apoi, încurajate de exemplul lor, milioane de femei au început să facă confesiuni publice despre diverse situații în care s-au simțit jenate, dominate și umilite. Am citit pe wall-ul meu chiar și istorisiri de la băieți care au fost abuzați (de pradatori de sex masculin). Am fost oare surprinsă să aflu că aproape fiecare suflet de femeie pe care îl cunosc a fost traumatizat într-un fel sau altul de o astfel de întâmplare? Deloc.

Noi știm prin ce trecem și e considerată o chestie atât de banală încât, de multe ori, nici nu o mai menționăm. Dar asta nu înseamnă că nu ne afectează.

Zilele astea nu m-am simțit deloc tentată să-mi scriu perspectiva lăuntrică despre cum, când aveam vreo 12 ani, a trecut pe lângă mine un om în toată firea care mi-a atins un sân ca din greșeală, deși eram de mână cu mama. Despre cum recent, o dubă cu polițiști mascați m-a urmărit preț de câteva stopuri țipând obscenitați despre ce mi-ar face. Sau cum m-a hărțuit un medic ginecolog în timpul unei consultații (!). Și astea sunt doar primele chestii care îmi vin în minte, lista e deschisa…

Dar oare de ce confesiunea nu îmi aduce consolare?

Desigur, valul de declarații este empowering pentru noi pentru că astfel se mai reduce stigmatul aferent poziției de victimă, dar atâta timp cât nu facem nimic mai mult decât să empatizăm una cu alta, îmi e teamă că tot acest domino de confesiuni va rămâne un fenomen de care vom uita mult prea repede. Citiți doar puzderia de comentarii care acuză victimele că sunt hipersensibile, că nu înțeleg glume, că exgerează sau că vor atenție… E revoltător, dar e realitatea societății în care trăim. Și ce mă doare e cel mai tare e că uneori aceste comentarii sunt postate de alte femei. Pentru că da, în multe dintre cazuri, nici măcar suratele nu vor să solidarizeze cu o persoană abuzată, ca și cum ar fi o boală contagioasă.

Am senzația că noi, cei care înțelegem măcar conceptul de hărțuire (precum și cel de încălzire globală, reciclare, meritocrație etc) suntem o pătură infimă, chiar transparentă. Și da, cred că putem întoarce cărțile, putem schimba paradigma, dar numai dacă nominalizăm agresorii și dacă îi obligăm să-și asume faptele. Trebuie penalizați, și nu doar cu amenzi, ci trebuie respinși de societate, ca în Statele Unite unde există o listă de sex offenders.

Poveștile emoționate nu mișcă nici un milimetru oamenii care se hrănesc cu durerea, traumele, disconfortul și jena altora – pot doar să le aducă satisfacție. Mi-aș scotoci memoria de fiecare detaliu grotesc al agresiunilor de care am avut parte dacă asta i-ar face pe indivizii respectivi să se simtă jenați, umiliți, abuzați. Altfel, poveștile astea nu ar trebui să fie despre noi, despre tine, despre mine…

Pentru că It’s not #metoo… It’s you!

Ginecologul, pe care deși l-am reclamat la clinică, probabil că nu a pățit nimic. Mascații, cărora faptul că le-am arătat degetul mijlociu li s-a părut chiar amuzant. Pedofilul, căruia deși i-am spus “pardon?”, cu un ton nedumerit, în loc să își ceară scuze, m-a înjurat, spre șocul mamei mele care nu observase faza.

Lipsa de consecințe ale acestor agresiuni poate fi mai traumatizantă decât actul în sine.

#ItsThem

Basmele conturate în desene animate sunt primele povești de viață cu care avem contact. Și, deși niște clișee, când abia bâjbâim lumea, ne fac să credem în magia de a trăi, în dragoste la prima vedere și în broaște sau bestii care se transformă în prinți. Dar ce te faci când pășești în lume și constați că, dacă ți-ai pierdut pantoful, e un semn că ai băut cu un Aperol peste limită, și nicidecum un indiciu că iubirea vieții e după colț. Iar când iluziile de cristal, plămădite sub magia Disney, se sparg, ele se transformă în veritabile traume.

E adevărat că Disney a început să-și mai repare din neajunsuri cu desene precum Frozen sau Maleficent, dar (cel puțin) pentru generația noastră, e prea târziu, răul a fost făcut. Mărturisesc că aș putea să scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, despre cât de diferită e viața reală față de simularea oferită de povești. Dar mă voi rezuma în principal la deziluziile legate frumusețe. Credeam…

1. Că atunci când o să cresc mare o să am părul des și lung ca Ariel și, dacă o să îmi fac breton, o să arate mereu impecabil!

Spre șocul meu din fiecare dimineață, părul nu arată senzațional by default. Poate doar după un tratament de hidratare și după ce un hairstylist priceput îl spray-ază cu un pic de magie. Și poate, dacă aș purta extensii. Dar nici atunci nu va fi le fel de lung și bogat. Deci trebuie să mă resemnez în fața realității – nu voi avea niciodată părul ca mica sirenă.

via GIPHY

2. Că, dacă ai răbdare, speri, visezi și-ți faci treaba, înainte de bal, o vrajă te va coafa, te va machia ca la carte și-ți va alege ținuta.

Ummm, nu! Indiferent câtă treabă ai fi avut în ziua respectivă, dacă e vreun așa-zis bal, tot tu singurică va trebui să-ți faci părul și machiajul, sau va trebui măcar să-ți faci timp de programări. Dacă nu te cheamă Cenușăreasa, poți să aștepți mult și bine… balul poate avea loc și fără tine.

via GIPHY

3. Că tușul, odată aplicat, va arăta mereu perfect!

În primul rând, cine a zis că vei reuși să-ți aplici tușul la perfecție, ca Jasmine? Dar, hai să zicem că e posibil, doar nu degeaba există vorba “să nu întrebi niciodată o femeie cu codițe de tuș de ce a întârziat”. Apoi, de ce ni s-a creat așteptarea că va arăta perfect pe tot parcursul zilei, din toate unghiurile. Codițele pot curge, se pot estompa sau le poți compromite chiar tu, atingându-ți ochii, dacă uiți că ești machiată!

via GIPHY

4. Că vei arăta super când te trezești și din cel mai profund somn.

Frumoasa adormită era o mică excepție. Noi, restul muritoarelor, ne trezim cu ochii lipiți, părul vâlvoi și urme de cearșaf pe față. Iar dacă ar trebui să fim trezite de vreun prinț, probabil am fi nevoite să ne scuzăm jumătate de oră, pentru amenajare, din clipa în care am deschide ochii. I woke up like thiiiis!!!

via GIPHY

5. Că demachierea e floare la ureche.

Serios? Îți îndepărtezi machiajul cu ruj roz, tuș, mascara și smokey eyes în două secunde? Adică nu îți plimbi pe ten 5 dischete demachiante, înmuiate în loțiuni cremoase sau micelare, nu te speli apoi pe față cu un produs special, sau nu folosești măcar un tonic, pentru o curățare desăvârșită? Vai, Mulan…

via GIPHY

6. Că animalele de companie îți vor împleti părul…

Da, mi-am imaginat că se poate întâmpla, dar până acum, motanul meu nu mi-a împletit niciodată părul, poate doar niște câlți, în timpul somnului. Dar uite-te la Pocahontas! Poate ar trebui să-mi schimb felina cu un raton!

via GIPHY

7. Sau că animalele te vor ajuta la curățenie, cum am văzut la Cenușăreasa și la Albă ca Zăpada…

Să ne înțelegem, tu faci curat după animalul de companie, nu invers. Știu, ar fi trebuit să mă resemnez demult cu chestia asta, dar când ai câțiva anișori, povestea pare cât se poate de plauzibilă!

via GIPHY

… Că broaștele și bestiile se transformă în prinți superbi.

Aici nu e vorba de frumusețe, cel puțin de frumusețea noastră, ci de a lor. Dar cred că e cea mai mare deziluzie dintre toate. Așa că, un mic reminder: broaștele și bestiile nu se vor transforma niciodată în prinți. Decât poate în ochii noștri. Și nici măcar iluzia negării nu durează multă vreme. Pam-pam!

Să fim frumoase până la adânci bătrâneți!

Foto: Ioan Cernei
Rochie: Cristina Cernei

Ne e atât de uşor să slăvim frumuseţea, să atribuim calităţi precum puritate, candoare, generozitate, onoare sau ghiduşie oamenilor care sclipesc ca o monedă nouă, radiază sănătate, tinereţe şi simetrie. Sunt cei care au câştigat loteria genetică. La fel de uşor ne e să ne imaginăm lucuri urâte despre cei care au pierdut-o. Discriminăm cu cruzime. Chiar şi eu mă fac vinovată de asta. Şi nu ştiu dacă acest lucru se întâmplă pentru că cei care nu sunt înzestraţi de natură sunt mai frustraţi (drept urmare, mai răutăcioşi) sau pentru că îmi este mult mai uşor să trec cu vederea greşelile oamenilor frumoşi.

Dar, hai să uităm o secundă de rasa noastră. Să vorbim despre fiinţele care ne înconjoară şi pentru care aplicăm acest dublu standard. Mâncăm purceii, adorăm căţeii. Stârpim şobolanii, chinuim şoarecii prin laboratoare, dar alintăm hamsterii. Porumbeii sunt o delicatesă, dar ne dorim papagali de companie, pentru că sunt, pur şi simplu, păsări exotice. Adulmecăm narcisele, devorăm salata. Ne jucăm cu gărgăriţele, omorâm gândacii. Şi nu doar pentru că ne invadează, am văzut mulţi oameni care fac asta aşa, cu un sentiment de satisfacţie. Da, e adevărat, noi suntem prădătorul suprem. Dar într-o ecuaţie de sacrificiu, împărţim mereu dreptatea raportându-ne la urâţenie versus frumuseţe.

Apropo de gândaci. Ei reprezintă cea mai mare fobie de care sufăr. Repulsia pe care o simt faţă de aceste creaturi e viscerală și e atât de puternică, încât aş fi în stare să mă urc pe pereţi ca bau-baul din filmele horror japoneze când dau de ei. Mă înspăimântă în special acele specii mari, care au devenit mutante din cauza insecticidelor sau a altor chimicale, și arată ca niște gândaci de bucătărie sub lupă. Nu vreau să îi văd, nu vreau să îi omor… până şi sunetul de floricele pe care îl face carapacea lor keratinoasă când sunt striviţi îmi face rău. Câteodată mi-aş dori să nu existe.

Când am contact cu un gândac, chiar şi de la trei metri distanţă, mă văd nevoită să negociez cu propria mea umanitate pentru a mă calma. „E doar urât. O să treci pe lângă el şi o să fie ca şi cum nu ar fi fost. Nu face rău nimănui. E doar urât.” Mulţi ani am încercat să-mi înving fobia cu acest discurs, dar e înfiptă foarte adânc în subconștientul meu. Recent, am văzut un documentar care mi-o poate explica, oarecum. Bine, e o ipoteză cu bătaie lungă. Dar…

Am aflat dintr-un episod al documentarului Cosmos despre era devoniană, înainte de domnia dinozaurilor, când pădurile erau înalte, nesfârşite, mamiferele mici, iar insectele uriaşe. Teoria spune că era o atmosferă extrem de oxigenată, de aceea insectele creşteau foarte mari (un miriapod avea cam doi metri). Acest lucru nu se mai poate întâmpla vreodată, pentru că insectele nu au plămâni, ele îşi oxigenează organele vitale prin învelişul exterior. Iar după ce un vulcan apocaliptic a poluat atmosfera, care nu va mai fi niciodată la fel de bogată în oxigen, insectele uriaşe au pierit, odată cu 94% din speciile acelei epoci. Din acest dezastru au prosperat nişte mamifere mici, din care am fi rezultat şi noi, miliarde de ani mai târziu. Acum ştim că avem în ADN-ul nostru amintiri ancestrale, la fel şi frici. Cred că îţi imaginezi unde vreau să ajung. Strămoşii de acum miliarde de ani au fost vânaţi de insecte. Îmi place să cred că ăsta e motivul pentru care îmi e frică de ele. Să nu dau vina pe așa-zisa urâţenie.

Odată mergeam pierdută pe Calea Victoriei cu ochii în iPhone, când îmi scapă din mână, chiar lângă un gândac foarte mare – acel gen de dihanie care m-ar convinge să evadez pe Marte. Dar pentru că, totuşi, era vorba de telefon, am făcut un pas înainte. Gândacul lucios s-a catapultat de-a dreptul într-o crăpătură de stâlp de telegraf. Aşa greu cum era, frica l-a animat să sară! Şi îl înţeleg. Mulţi oameni omoară gândacii chiar şi atunci când aceştia îşi văd de treaba lor. Doar pentru că pot. Şi doar merită, nu? Sunt urâţi. Disperarea insectei hidoase m-a înduioşat. Şi am negociat cu umanitatea mea să mă calmez, să-mi ridic iPhone-ul şi să merg mai departe, fără să mă gândesc că ar putea să iasă şi să mi se urce repede-repede pe mână. Apoi mi-am amintit nişte versuri de Elena Farago, demult uitate:

„De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Şi-mi place să mă joc și mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!”

Foto: Andreea Goia