E o chestie pe care trebuie să o trăiești. Fie că te afli acolo de 15 minute sau de 15 ani, acest loc are darul de a te face să simți că ești o parte din el.

Da, îmi doream să vizitez The Big Apple, însă părerile pe care le-am auzit au fost împărțite. Unii spuneau că e foarte zgomotos, că munții din saci de gunoi și șobolanii strică toată atmosfera, alții mărturiseau că au o relație cu acest oraș ce pendulează între dragoste și ură. Și mai sunt și cei îndrăgostiți de farmecul newyorkez, ce simt o adorație pe care nu o pot reda obiectiv, în propoziții cu subiect și predicat.

Eu aveam să aflu că fac parte din cea de-a treia categorie, care se lipește ca o piesă de Lego de vâltoarea, diversitatea și de energia acestui loc. M-am contaminat din momentul în care am ajuns în Times Square și am contemplat culorile și geometria străzii, mișunând prin fluxul de oameni (care grăbiți, care turiști) în timp ce din boxele unui magazin răsuna Sabotage de la Beastie Boys. Iar după două zile de plimbări prin locurile iconice (pe care le știu grație pop culture), de vizitat obiective și de zgâit la zgârie nori, m-a lovit depresia. Where have you been all my life?! M-a încercat un sentiment de irosire. De ce nu am trăit toată viața aici? 

Trebuie să menționez că Strabucks are exact același gust în București ca și în New York. Cu excepția că în SUA, când îți nimerește cineva numele corect pe pahar, este o sărbătoare. Al meu a variat de la Levany la Nania (!), iar când intr-o zi când am văzut că un baiat asiatic nu pocise Lavinia, m-am simțit extrem de specială. Apoi, cu Caramel Macchiato în mână, am bătut drumurile, pe lângă vitrinele festive de pe 5th Avenue, la bradul de la Rockefeller Center (care e mult mai grandios în filme) și prin agitația și cozile de pe Broadway. Apropo, nu am avut nici o problemă să traversez străzile printre pâlcurile compacte de oameni – copilăritul în București te pregătește pentru toate vicisitudinile vieții.

De muzee nu prea am avut timp, dar îmi doream să văd The Frick Collection, o colecție de artă găzduită într-o casă superbă de la 1913, ce cuprinde multe lucrări renumite – care-mi sunt familiare din cărți de istorie și din albume de artă. Apoi, am petrecut o zi de neuitat la Museum of Modern Art, unde m-am lăsat hipnotizată de stelele lui Van Gogh, am văzut cum se topește timpul în viziunea lui Dali, am admirat nuferii lui Monet, m-a străpuns frumusețea crudă a lucrărilor Fridei și am înțeles într-un final de ce pattern-urile lui Pollock sunt atât de hipnotizante. Apoi, am descoperit fotografia lui Lee Friedlander, care făcea acest gen de poze cool în urmă cu 30 de ani.

Toate ca toate, însă aproape mi-au dat lacrimile când am văzut puritatea formelor sculpturilor lui Brancuși. Și când mă gândesc că a vrut să le doneze pe toate statului român (comunist), care nu le-a acceptat. Dar nu-i nimic, pentru că astfel, Brâncuși nu e doar al nostru. Dovadă o face si faptul că stilul câmpenesc cu accente pariziene cu care s-a remarcat sculptorul a inspirat recent și designerul japonez Yohji Yamamoto în prezentarea FW2017.

Ah, dar muzicalurile! Spectacolele din New York sunt senzaționale! Așa se explică și longevitatea acestor show-uri, dar și cozile interminabile din fiecare seara. Am fost la Chicago (care nu e de mirare că mi-a plăcut la nebunie, doar știu fiecare vers din ecranizarea cu același nume), și pot spune că scena bate filmul. Apoi, am văzut Phantom of the Opera, un muzical al cărui interpretare, efecte și magie… m-au lăsat fără cuvinte. Nu e nimic de povestit, dar totul de văzut. Am avut norocul în intervalul în care am fost acolo să se joace și Dangerous Liasons, una dintre poveștile mele preferate (monologul lui Glen Close din filmul cu același nume e de genial) și m-a surprins că într-o piesă de epocă o femeie de culoare juca rolul unei aristocrate – charming!

Trebuie să recunosc că nu am fost la fel de încântată de Metropolitan Opera, unde am văzut Nabucco. Nu mă înțelege greșit, arhitectura este grandioasă, iar interpretarea a fost impecabilă. Însă faptul că locul e atât mare afectează acustica, iar marea de oameni e foarte greu de strunit și de reașezat, chiar dacă pauza e mai lungă. De fapt, scara acestei clădiri îți dă un feeling de industrial și te face să-ți fie dor de operele intime de pe bătrânul continent. La fel și servitul șampaniei din pahare de plastic. Și atunci am realizat: sunt (est) europeană până în măduva oaselor.

Bineințeles, am făcut și un tur al orașului cu autocarul. De fapt doua: o zi Uptown și o zi Downtown. Și abia atunci mi-am dat seama cât de mare e New York-ul, pe care nu l-aș numi neapărat orașul care nu doarme (cine spune asta, nu a fost încă la București), ci mai degrabă orașul unde găsești de toate pentru toți. Spre finalul acestui sejur, care a fost un roller coaster de emoții (de la depresie la exaltare, de la agonie la extaz) am conchis că, spre exemplu, mâncarea e mult mai bună la noi. Vreau să mă gândesc la alte inconveniente, dar nu îmi vin în minte. Cert e că m-am îndrăgostit de acest oraș și pentru că mi-am dedicat tot timpul activităților turistice. Și mă gândesc că dacă mi-aș împărți viața între birou, ecrane LCD și un apartament (probabil în Brooklin, ținând cont de cum e remunerat scrisul worldwide) poate nu ar fi la fel de fun să trăiesc acolo, precum e pe plaiuri dâmbovițene. Poate nici nu voi afla.

Din toată povestea, poate cel mai mult m-a impresionat acest porumbel. Era singura pasăre ce cuteza să reziste vântului din vârful Epire State Building. Dar nu părea să-i pese, sau să dorească să se cuibărească. Privea orașul în toată măreția lui, deranjat doar de flash-urile telefoanelor turiștilor din care făceam și eu parte, care-si doreau o poza artistico-romantică pentru Instagram. Privindu-l cu atenție, am observat că la piciorul pe care-l ținea ascuns avea o tumoră imensă. Și mi-am dat seama că o poză nu face cât 1000 de cuvinte, nu și pentru cei ce nu le au. Probabil zburase acolo sus pentru a-și lua “la revedere” de la New York.