Apoi, încurajate de exemplul lor, milioane de femei au început să facă confesiuni publice despre diverse situații în care s-au simțit jenate, dominate și umilite. Am citit pe wall-ul meu chiar și istorisiri de la băieți care au fost abuzați (de pradatori de sex masculin). Am fost oare surprinsă să aflu că aproape fiecare suflet de femeie pe care îl cunosc a fost traumatizat într-un fel sau altul de o astfel de întâmplare? Deloc.

Noi știm prin ce trecem și e considerată o chestie atât de banală încât, de multe ori, nici nu o mai menționăm. Dar asta nu înseamnă că nu ne afectează.

Zilele astea nu m-am simțit deloc tentată să-mi scriu perspectiva lăuntrică despre cum, când aveam vreo 12 ani, a trecut pe lângă mine un om în toată firea care mi-a atins un sân ca din greșeală, deși eram de mână cu mama. Despre cum recent, o dubă cu polițiști mascați m-a urmărit preț de câteva stopuri țipând obscenitați despre ce mi-ar face. Sau cum m-a hărțuit un medic ginecolog în timpul unei consultații (!). Și astea sunt doar primele chestii care îmi vin în minte, lista e deschisa…

Dar oare de ce confesiunea nu îmi aduce consolare?

Desigur, valul de declarații este empowering pentru noi pentru că astfel se mai reduce stigmatul aferent poziției de victimă, dar atâta timp cât nu facem nimic mai mult decât să empatizăm una cu alta, îmi e teamă că tot acest domino de confesiuni va rămâne un fenomen de care vom uita mult prea repede. Citiți doar puzderia de comentarii care acuză victimele că sunt hipersensibile, că nu înțeleg glume, că exgerează sau că vor atenție… E revoltător, dar e realitatea societății în care trăim. Și ce mă doare e cel mai tare e că uneori aceste comentarii sunt postate de alte femei. Pentru că da, în multe dintre cazuri, nici măcar suratele nu vor să solidarizeze cu o persoană abuzată, ca și cum ar fi o boală contagioasă.

Am senzația că noi, cei care înțelegem măcar conceptul de hărțuire (precum și cel de încălzire globală, reciclare, meritocrație etc) suntem o pătură infimă, chiar transparentă. Și da, cred că putem întoarce cărțile, putem schimba paradigma, dar numai dacă nominalizăm agresorii și dacă îi obligăm să-și asume faptele. Trebuie penalizați, și nu doar cu amenzi, ci trebuie respinși de societate, ca în Statele Unite unde există o listă de sex offenders.

Poveștile emoționate nu mișcă nici un milimetru oamenii care se hrănesc cu durerea, traumele, disconfortul și jena altora – pot doar să le aducă satisfacție. Mi-aș scotoci memoria de fiecare detaliu grotesc al agresiunilor de care am avut parte dacă asta i-ar face pe indivizii respectivi să se simtă jenați, umiliți, abuzați. Altfel, poveștile astea nu ar trebui să fie despre noi, despre tine, despre mine…

Pentru că It’s not #metoo… It’s you!

Ginecologul, pe care deși l-am reclamat la clinică, probabil că nu a pățit nimic. Mascații, cărora faptul că le-am arătat degetul mijlociu li s-a părut chiar amuzant. Pedofilul, căruia deși i-am spus “pardon?”, cu un ton nedumerit, în loc să își ceară scuze, m-a înjurat, spre șocul mamei mele care nu observase faza.

Lipsa de consecințe ale acestor agresiuni poate fi mai traumatizantă decât actul în sine.

#ItsThem

Basmele conturate în desene animate sunt primele povești de viață cu care avem contact. Și, deși niște clișee, când abia bâjbâim lumea, ne fac să credem în magia de a trăi, în dragoste la prima vedere și în broaște sau bestii care se transformă în prinți. Dar ce te faci când pășești în lume și constați că, dacă ți-ai pierdut pantoful, e un semn că ai băut cu un Aperol peste limită, și nicidecum un indiciu că iubirea vieții e după colț. Iar când iluziile de cristal, plămădite sub magia Disney, se sparg, ele se transformă în veritabile traume.

E adevărat că Disney a început să-și mai repare din neajunsuri cu desene precum Frozen sau Maleficent, dar (cel puțin) pentru generația noastră, e prea târziu, răul a fost făcut. Mărturisesc că aș putea să scriu o lucrare de doctorat pe tema asta, despre cât de diferită e viața reală față de simularea oferită de povești. Dar mă voi rezuma în principal la deziluziile legate frumusețe. Credeam…

1. Că atunci când o să cresc mare o să am părul des și lung ca Ariel și, dacă o să îmi fac breton, o să arate mereu impecabil!

Spre șocul meu din fiecare dimineață, părul nu arată senzațional by default. Poate doar după un tratament de hidratare și după ce un hairstylist priceput îl spray-ază cu un pic de magie. Și poate, dacă aș purta extensii. Dar nici atunci nu va fi le fel de lung și bogat. Deci trebuie să mă resemnez în fața realității – nu voi avea niciodată părul ca mica sirenă.

via GIPHY

2. Că, dacă ai răbdare, speri, visezi și-ți faci treaba, înainte de bal, o vrajă te va coafa, te va machia ca la carte și-ți va alege ținuta.

Ummm, nu! Indiferent câtă treabă ai fi avut în ziua respectivă, dacă e vreun așa-zis bal, tot tu singurică va trebui să-ți faci părul și machiajul, sau va trebui măcar să-ți faci timp de programări. Dacă nu te cheamă Cenușăreasa, poți să aștepți mult și bine… balul poate avea loc și fără tine.

via GIPHY

3. Că tușul, odată aplicat, va arăta mereu perfect!

În primul rând, cine a zis că vei reuși să-ți aplici tușul la perfecție, ca Jasmine? Dar, hai să zicem că e posibil, doar nu degeaba există vorba “să nu întrebi niciodată o femeie cu codițe de tuș de ce a întârziat”. Apoi, de ce ni s-a creat așteptarea că va arăta perfect pe tot parcursul zilei, din toate unghiurile. Codițele pot curge, se pot estompa sau le poți compromite chiar tu, atingându-ți ochii, dacă uiți că ești machiată!

via GIPHY

4. Că vei arăta super când te trezești și din cel mai profund somn.

Frumoasa adormită era o mică excepție. Noi, restul muritoarelor, ne trezim cu ochii lipiți, părul vâlvoi și urme de cearșaf pe față. Iar dacă ar trebui să fim trezite de vreun prinț, probabil am fi nevoite să ne scuzăm jumătate de oră, pentru amenajare, din clipa în care am deschide ochii. I woke up like thiiiis!!!

via GIPHY

5. Că demachierea e floare la ureche.

Serios? Îți îndepărtezi machiajul cu ruj roz, tuș, mascara și smokey eyes în două secunde? Adică nu îți plimbi pe ten 5 dischete demachiante, înmuiate în loțiuni cremoase sau micelare, nu te speli apoi pe față cu un produs special, sau nu folosești măcar un tonic, pentru o curățare desăvârșită? Vai, Mulan…

via GIPHY

6. Că animalele de companie îți vor împleti părul…

Da, mi-am imaginat că se poate întâmpla, dar până acum, motanul meu nu mi-a împletit niciodată părul, poate doar niște câlți, în timpul somnului. Dar uite-te la Pocahontas! Poate ar trebui să-mi schimb felina cu un raton!

via GIPHY

7. Sau că animalele te vor ajuta la curățenie, cum am văzut la Cenușăreasa și la Albă ca Zăpada…

Să ne înțelegem, tu faci curat după animalul de companie, nu invers. Știu, ar fi trebuit să mă resemnez demult cu chestia asta, dar când ai câțiva anișori, povestea pare cât se poate de plauzibilă!

via GIPHY

… Că broaștele și bestiile se transformă în prinți superbi.

Aici nu e vorba de frumusețe, cel puțin de frumusețea noastră, ci de a lor. Dar cred că e cea mai mare deziluzie dintre toate. Așa că, un mic reminder: broaștele și bestiile nu se vor transforma niciodată în prinți. Decât poate în ochii noștri. Și nici măcar iluzia negării nu durează multă vreme. Pam-pam!

Să fim frumoase până la adânci bătrâneți!

Foto: Ioan Cernei
Rochie: Cristina Cernei