Pe aici nu se trece!

S-au cunoscut în tren. Ea era blondă, cu pomeți înalți, ochi verzi, ca decolorați de soare, și cu un păr lung, prins în două cozi. El, tot blonduț, înalt și cu ochii de un albastru acvamarin.

Ea se ducea la Adjud, la o competiție de viteză. Alerga ținându-se cu mâinile de cozi, și credea că gestul acesta o echilibrează, o ajută să câștige. El călătorea împreună cu colegii de armată. Ea moldoveancă, din Mărășești, cu dragoste nativă față de pământ. El, pui de polonez, crescut pe Hristo Botev, iubea Bucureștiul. Dar pe ea a iubit-o mai mult.

Mi-a spus la un moment dat că, atunci când i-a notat adresa, îi tremurau mâinile de emoție, nesperând să aibă o șansă cu o fată așa de frumoasă. Doar așa facem când inima ne coboară în stomac, când suntem emoționați, anxioși, sau când ne curpinde frigul. Tremurăm.

Când a terminat armata, după câteva luni de corespondență, el a luat-o de soție – în anii 50 poveștile inimii se tranșau mult mai ușor. Și s-a mutat la Mărășești. Nu s-a adaptat total niciodată, nu a învățat să iubească pământul, și îl vedeai adesea pierdut în melancolia Bucureștilor. Dar, chiar și după episodul despre care urmează să-ți povestesc, el mi-a spus că nu și-a regretat niciodată decizia.

În ziua aia, ea îl aștepta entuziasmată acasă. Se aranjase toată dimineața, pentru că urmau să meargă la concertul Mariei Tănase. Dar el își găsise ceva de treabă pe câmp. La un moment dat, i-a atras atenția un proiectil exploziv, întinat, ruginit. Curiozitatea, dorința de a proteja pe alții, ceasul rău (sau cine știe ce) l-a mânat să îl atingă, să încerce să îl mute…

Dacă ar fi avut străbuni din Mărășești ar fi fost mai prudent. Ar fi tremurat de frică. Ecourile primului Război Mondial încă erau vii la acea vreme. Deși erau în defensivă, în 1917, trupele de la Mărășești au efectuat 61 de contraatacuri pe parcursul celor 14 zile de luptă. E locul în care eroii le-au declarat inamicilor: „Pe aici nu se trece”. Și așa a fost. Dar cu ce preț? Dacă ar fi fost din partea locului, cred că ar fi fost mai ezitant, cu gândul la sacrificiile uriașe care au fost onorate cu un mausoleu.

Însă el a privea războiul ca pe o poveste urâtă, așa că luat proiectilul în mână. În acel moment și-a pierdut trei degete, concertul Mariei Tănase, și nu doar atât. Trauma i-a declanșat Parkinson, o boală care se manifestă printr-un nivel anormal de scǎzut de dopaminǎ ȋn creier. E corelată cu mișcarea, echilibrul și cu multe alte funcții. Dar cel mai recunoscut simptom este tremuratul.

Îmi vin în minte flashback-uri cu unele dimineți în care îmi aducea lapte cu cacao, și mâinile îi  tremurau… dar nu îmi amintesc să îl fi vărsat vreodată. Copil fiind, îl întrebam fără menajamente: „Dar de ce tremuri, bunicule, e cald și soare!”. Îmi spunea, zâmbind, că e emoționat. Atât puteam să înțeleg pe atunci. Că tremurul incontrolabil e provocat de frică, de anxietate sau de frig. Acum știu că și de Parkinson.

În România sunt aproximativ 72.000 de persoane afectate de această boală, iar Asociaţia de Luptă împotriva Bolii Parkinson a lansat Instalaţia din Lalele – prima instalaţie interactivă de la noi din țară, ce transpune artistic simptomele acestei afecțiuni. Până duminică, 24 aprilie, poți atinge lalelele tremurânde, care la contactul cu mâna ta își vor calma licărirea. Le vei găsi în pasajul pietonal de la Universitate. Poate treci pe acolo.

Laleaua roșie este, din 2005, simbolul internaţional al luptei împotriva bolii Parkinson. Povestea lalelei Parkinson a început în 1980 când un horticultor olandez diagnosticat cu această boală a creat o lalea roșu cu alb, ce redă speranţa pacienţilor. Trecătorii sunt invitați să interacționeze cu lalelele și să susţină pacienţii cu boala Parkinson prin urcarea pe Facebook a fotografiilor cu „Instalaţia din Lalele”, împreună cu unul dintre hashtag-urile campaniei: #instalatiadinlalele, #gradinacusperante, #lalelerosii, #boalaparkinson, #imbratiseazalalele (https://www.facebook.com/parkinsonromania).